La tara....

In aceasta vara,mai de voie mai de nevoie a trebuit sa ajung intr-un sat....undeva in Romania.Sat...mult spus. Acest sălaş începe cu principala sursă de socializare a sătenilor, cârciuma, căreia de vreo 2 ani i s-a atribuit hiperbolica denumire de supermarket. La o primă vedere din exterior pare a fi unul din acele magazine lăsate pradă păianjenilor şi prafului. Geamurile imense sunt suficient de slinoase încât vara nu mai este nevoie de perdea pentru a face umbră iar uşa, de un verde îndoielnic, este „cârpită” cu două plăci de lemn bătute în cuie sub forma unui X. Cât despre acoperiş, nu un adjectiv ar fi cel mai potrivit pentru a-l descrie, ci un substantiv: sită. Partea din mijloc pare a vrea să facă cunoştinţă cu interiorul căci seamănă cu un scaun cândva drept pe care s-a aşezat o doamnă generos proporţionată. Pentru o persoană care a văzut localuri mai impozante, această imagine ar fi suficientă pentru a nu alege să exploreze şi interiorul. Având însă ca terţiară calitate curajul, m-am încumetat şi am trecut pragul acestui pardis rural.
Primele două minute petrecute în interior sunt cele mai cruciale. Aerul închis, „condimentat” cu tutun şi iz de alcool te face să lupţi cu propriii plămâni în încercarea de a respira. După cinci minute am reuşit să respir cât de cât normal iar după încă zece o senzaţie vagă de ameţeală mi-a acaparat simţurile. Nici nu mai este nevoie să comand de băut se pare. Ameţeala însă nu mă împiedică să analizez în detaliu atmosfera locului. De la masa la care m-am aşezat pot să cuprind cu privirea cam toată încăperea, căci doar una este. În faţă, lângă intrare, se află tejgheaua barului, un bloc de lemn care pare a fi deja la a patra generaţie. Culoarea originală pare să fi fost un maro deschis, asemea cafelei cu lapte. Se mai vede pe margini. Restul este de un maro închis şi în unele locuri chiar negru, asemănător lemnului ars. Peretele din spatele tejghelei este acoperit cu rafturi, pe care este expusă o varietate de produse, de la sticlele cu băuturi de pe cel mai înalt raft, până la pungi de făină sau aparate de ras împrăştiate fără o categorizare anume.
Mă îndrept cu încredere către bar şi întâlnesc chipul roşu al unui domn de aproximativ 50 de ani care îmi aruncă un zâmbet relativ dubios ce îi dezvăluie patru colţi galbeni-portocalii. Îi zâmbesc înapoi şi îl întreb dacă are Santal. Renunţă la zâmbet. Mai încerc odată, cerând Nestea. Ridică o sprânceană. Oftez şi îi cer o sticlă de Cola. Îi revine zâmbetul. Băutura universală. În timp ce aştept să se întoarcă cu sticla mea de Cola, mă întorc pe jumătate spre partea cu mese, şase la număr. Două mese lungi sunt aşezate dealungul celor doi pereţi laterali iar celelalte patru, mai mici şi rotunde ocupă restul încăperii. Peretele din spate are acelaşi verde ciudat al uşii, iar pe alocuri vopseaua ciobită arată albul iniţial al camerei. Un afiş mare reprezentând o variantă veche de reclamă la Coca-Cola stă paşnic în mijlocul peretelui. Un colţ pare să fi fost rupt şi lipit cu o făşie de scotch alb iar un alt colţ atarnă nestingherit. Îmi iau în primire băutura şi mă întorc la masă.
Mă aşez pe scaun şi imi revine în minte imaginea acoperşului. Cu o mică ezitare, privesc în sus. Observ imediat partea lăsată. Din interior nu pare atât de periculoasă. Altceva imi atrage atenţia, şi anume multitudinea de pete rezultate în urma ploilor. Cea mai mare are aproape formă de cerc, cu câteva încreţituri pe margine. În mijlocul tavanului atârnă un bec, a cărui unică susţinere este un fir lipit la mijloc cu aceiaşi bandă albă de scotch. După această mică inspecţie a tavanului încerc să mă „familiarizez” cu cei prezenţi. Nu sunt mulţi. La una din cele două mese lungi stau trei bărbaţi, cu câte doua sticle de bere fiecare, şi discută foarte aprins. Din cauza cantităţii de alcool pe care presupun că au consumato, nu pot să descifrez decât puţine cuvinte, cele scurte, cele lungi fiind stălcite peste măsură. La cealaltă masă este un singur domn. Are în faţă un pahar gol, la care se uită cu insistenţă, probabil în speranţa că se va umple. Ridică apoi capul şi rămâne cu privirea spre uşă, preţ de 5 minute, după care se scutură, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar şi strigă să i se mai aducă un pahar de coniac. Două femei stau în celalalt capăt al mesei şi vorbesc în şoaptă. Un copil se iveşte de sub masă şi începe să tragă de mâna uneia dintre femei. Aceasta se apleacă spre el şi îl lasă să îi şoptească ceva la ureche, după care începe să râdă zgomotos. Este un râs ascuţit, asemenea unei bucăţi de cretă nouă cu care tocmai s-a tras o linie pe tablă. Imediat după această scenă, uşa se deschide şi intră o altă femeie care se aşează alături de celelalte două, şi pornesc iar să vorbească în şoaptă.
Această atmosferă destul de monotonă este întreţinută de o melodie lăutărească ce vine din spatele barului. Pot deosebi uşor sunetul unui acordeon al cărui ritm seamană cu mişcarea unor valuri. Se poate auzi şi scârţâitul unei viori prost acordate dar care este compensat de ritmul vioi al unui flaut. Şoaptele femeilor, tropăitul neîncetat al copilului, răsetele celor trei bărbaţi animaţi de căldura alcoolului consumat, o sticlă scăpată de barman, flautul, un alt râset ascuţit al femeii, vântul ce zgâlţâie geamurile „fumurii”, becul atârnat de tavan care împrăştie o lumină cenuşiu-portocalie, tusea grotescă a barmanului care îi face faţa şi mai roşie. Aceasta este imaginea unei cârciumi în care predomină culoarea verde, mirosul de tutun şi voia bună, emblema satului şi locul unde toţi sunt bine-veniţi.
Salut politicos barmanul zâmbăreţ, împing uşa care scoate un zgomot ca un oftat prelung şi îmi inund plămânii cu aerul rece al serii. Arunc o ultimă privire spre acoperişul care stă nehotărât şi aşteaptă ploaia care se strecoară de fiecare dată printre crăpăturile sale. Încep să mă îndepărtez, iar un ultim râs ascuţit imi ajunge slab la ureche apoi se pierde în întuneric.